În timp ce Cora se prabuşea în
neant, natura, indiferentă la orice
suferinţă, îşi urma cursul firesc, primăvara
triumfătoare împodobea oraşul cu
liliacul inflorit, trecătorii îşi vedeau de-ale lor, iar viaţa mergea mai departe.
E
ciudat cum ne imaginăm că durerea noastră îşi lasă umbra peste tot ce ne-nconjoară, e exagerată
credinţa noastră că plâng şi
pietrele odată cu noi, că plânge
cerul şi pământul, când de fapt e doar o părere năruitoare.
Ne prăbuşim
atât de uşor în noi înşine,
încremenim în suferinţă absolut ,
înmărmurind
clipa , disperarea măturând speranţa şi
suprimând viitorul imediat.
Aşa simţise
şi Cora, copleşită de un dezgust
iremediabil de viaţă, hotărâse
să pună
punct unei existenţe anoste. Era o tânără draguţă
de douăzeci de ani, aproape mereu
melancolică. Abandonase studiile, le găsea neinteresante şi se angajase la tipografie. Ii plăceau literele, cuvintele şi
înţelesurile
lor, îi plăcea literatura, devora romanele unul după altul, se închidea
în camera ei şi citea cu nesaţ. Nimic
altceva n-o mai lega de viaţă în
afară de lectură.. Anturajul i se părea
mediocru ca însăşi viaţa de zi cu zi.
Nu ştia de unde vine melancolia copleşitoare, nici nu căuta vreun răspuns, pur
şi simplu simţea că nu are niciun
rost viaţă. Nici măcar de decepţii
majore, care să fi lăsat răni adânci
nu poate fi vorba la douăzeci de ani, nici
de eşecuri în amor. Era o fată
atrăgătoare
şi agreabilă , nu ducea lipsă de
amici, dar totul îi părea inutil, atâta timp cât nu găsea nicio plăcere
în relaţiile
interumane. Poate că marii romantici şi marii clasici ai literaturii universale
aveau o anumită ”vina” în această
stare de fapt a ei, poate că ridicaseră
un zid de netrecut între lumea
fascinantă dintre filele cărţilor
şi lumea reală, atât de cenuşie. Nu ştia
nici ea, dar cert este că iată,
e la a treia tentativă de sinucidere.
Gigi intră în
camera ei şi o strigă:
-Soru-mea,mai
dormi mult?E amiază,fato!
Se apropie de pat şi
o mişcă
puţin de umăr, dar fără rezultat. Speriat, o zguduie de-a binelea,
dar Cora tot nu dă semne de viaţă .Priveşte
în jur şi
vede pe măsuţa de lângă pat un flacon de medicamente gol şi înţelege instantaneu ce făcuse soru-sa. Se repede la telefon şi cheamă
ambulanţa, apoi se-nvârte ca un bezmetic prin casă, cu părul
răvăşit
şi cu privirea pierdută .E speriat tare, o iubeşte mult pe Cora, e surioara lui cu care se înţelege
foarte bine.
-De ce,Cora? murmură perplex în timp ce priveşte maşina
salvării cum se îndepărtează , ducând
cu ea făptura aceea ce se zbate între viaţă
şi moarte, refuzând să
mai trăiască.
Cora încearcă
să-şi
încline capul într-o parte, dar o durere atroce îi brăzdează fruntea,iar lumina puternică ce-i
răzbate printre gene o readuce
la viaţă şi realizează că e încă in lumea reală .Nu se bucură, dar
nici nu dramatizează, ci doar încearcă
să iasă
dintre aceste două lumi şi cum balanţa
e înclinată mai mult spre viaţă,
o acceptă ca atare şi încetează să
mai caute răspunsuri .A obosit!
-Bine ai revenit
printre noi,domnişoară! Ne-ai dat ceva de furcă, dar te-am salvat de tine însuţi
.
Era probabil o doctoră
acea femeie care îi zâmbea, nu prea întelegea mare lucru.
-Unde mă aflu? întreabă fata abea şoptit
şi parcă
propria-i voce se aude în depărtare.
-Eşti la spitalul de urgenţă, ai vrut să
te sinucizi, nu-ţi aminteşti nimic?
Parcă milioane de
albine îi zumzăie prin cap, o ameţeală nebună
o face să ţină ochii închişi
în timp ce doctora îi vorbeşte.
Nu-şi simte corpul,doar durerea de cap
o menţine în cotidian..
-Domnisoară, aude iar vocea femeii în halat alb, ce fel de mamă ai? A venit , a întrebat de tine şi a
refuzat să te vadă, zicând
că mai bine mureai. N-am mai văzut aşa
ceva în toată cariera mea!
Nimic, niciun
ecou de durere înlăuntrul ei la auzul celor spuse de doctoră. O cunoştea
pe maică-sa, era o femeie tristă, abrutizată
de viaţă. Corei nu-i mai păsa de multă
vreme de problemele de familie, pentru că
fusese crescută de bunici. Părintii erau personaje sporadice in viaţa ei şi-a
lui Gigi, frate-său, între ei nu existau sentimente normale , nu
exista acea punte de legătură între
părinti şi
copii, pur şi simplu nu reuşeau să
comunice.
Problema cea mare consta însă în
faptul că trebuia să se întoarcă acasă
şi nu ştia
cum va face faţă situaţiei, dar n-avea încotro,nu exista în
mintea ei altă posibilitate. Îi părea
rău de maică-sa, nespus de rău…Biata
femeie avea o viaţă tare grea.
-Mâine pleci acasă, îi intrerupse şirul gândurilor
o altă femeie în halat alb. Sper să
nu ne mai vedem, îi spuse zâmbind şi
se îndepărtă.
I-au dat
trimitere la psihiatrie , dar Cora nu vrea să
mai audă de spitale şi doctori..Încet,
viaţa reintră în normal, acel
normal copleşitor prin monotonie. Fata
îşi reia activităţile zilnice, merge la servici, apoi fie
citeşte, fie iese cu prietenii. Totuşi, ceva s-a schimbat înlăuntrul
fiinţei ei, începe să-şi pună
întrebări,
vrea să-nţeleagă ce i se întâmplă, dar mai ales de ce .Încearcă
să găsească o punte care să o lege de viaţă, e
conştientă că numai o legătură
sufletească foarte puternică o va determina să trăiască. Şi iată,
ideea apare: numai un copil o va lega de existenţă,
numai o făptură mică îi va reda drumul firesc. Odată ideea apărută, de restul se ocupă subconştientul şi aparent fără să
ne dăm seama, el lucrează fară
încetare pentru a duce la îndeplinire o dorinţă atat de mare. Fata începe să
caute, fară să realizeze , un bărbat
plăcut cu care să conceapă
un copil.Vrea un tip puternic, cu o înfăţişare
agreabilă, un băiat sănătos. Începe
să-şi
lărgească
aria de cunoştinţe şi
frecventează cercuri din ce în ce mai largi.. În acelaşi timp
continuă lecturile , înghiţind
filozofie, beletristică şi psihologie. Îi cade în mână cartea unui scriitor indian şi e fascinată.
Începe să
studieze filozofia budistă, apoi
tehnici de hipnoză şi autohipnoză.
Se dedică acestor activităţi
aproape doi ani, făcând zilnic exerciţii de concentrare şi
descoperă o lume fascinantă, atat de fascinantă încât e pentru prima oară când regretă că
a dorit să moară. Ar fi pierdut mult!
Din secunda în
care s-a întrebat de ce dorea să moară,
acelaşi extraordinar subconştient s-a pus pe treabă, călăuzind-o
pe drumul care o va conduce la răspunsuri.
Totul a pornit de la un fapt banal. Invitată la nunta unei colege, a fost tot timpul
tristă, fără să înţeleagă
de ce. După un timp, a avut şi răspunsul:
rochia de mireasă o îngrozea, i se părea de un sinistru
nefiresc. Obsedată de această impresie, se hotărâ să facă
primul experiment de autohipnoză. Plecă
în grabă
de la petrecere.
În casă
e liniste deplină şi e singură,
deci poate să înceapă să-şi
pună planul în aplicare. Simte puţină teamă
de necunoscut, dar dorinţa de a descoperi de ce se teme de mirese, învinge.
Încet, după o vreme, exerciţiile
de relaxare şi de concentrare îi
permit să
se detaşeze de prezent, intrând în
alte sfere temporale. Se vede într-o
cameră
micuţă, în faţa oglinzii..Arăta bine, părul
negru şi lung, strâns într-un
coc, contrasta plăcut cu tenul alb şi
ochii negri, dogoritori, care trădau o
pasiune sfâşietoare.
Se ridică,
îşi pune o pelerină pe umerii goi şi se îndreaptă spre ieşire.
În holul micuţ, o întâmpină
o femeie măruntă, cu părul cărunt şi
cu privirile albastre şi îndurerate de lacrimi, o imploră să
nu plece. Ştie că acea femeie era mama
ei, ştie cu o certitudine uluitoare
fiecare colţişor din casa aceea din alt timp, simte până şi mirosul acela specific lucrurilor învechite şi
ieftine, un miros de lemn prăfuit şi saltele sărăcăcioase.
Îşi imbrăţişează mama - acea mamă -şi iese pe uşă,
însoţită de glasul acelei bătrâne pierind în întuneric:
: -Carmen,nu
pleca!
Postări
