Faceți căutări pe acest blog

Clipa mea de literatura

Persoane interesate

miercuri, 27 martie 2013

Amintirile spiritului - continuare


          În timp ce Cora se prabuşea în neant, natura, indiferentă la orice suferinţă, îşi urma cursul firesc, primăvara triumfătoare împodobea oraşul cu liliacul inflorit, trecătorii îşi vedeau de-ale lor, iar viaţa mergea mai departe.
         E ciudat cum ne imaginăm că durerea noastră îşi lasă umbra peste tot ce ne-nconjoară, e exagerată credinţa noastră că plâng şi pietrele odată cu noi, că plânge cerul şi pământul, când de fapt e doar o părere năruitoare. Ne prăbuşim atât de uşor în noi înşine, încremenim în suferinţă absolut , înmărmurind clipa , disperarea măturând speranţşi suprimând viitorul imediat.
         Aşa simţise şi Cora, copleşită de un dezgust iremediabil de viaţă, hotărâse să pună punct unei existenţe anoste. Era o tânără draguţă de douăzeci de ani, aproape mereu melancolică. Abandonase studiile, le găsea neinteresante şi se angajase la tipografie. Ii plăceau literele, cuvintele şi înţelesurile lor, îi plăcea literatura, devora romanele unul după altul, se închidea în camera ei şi citea cu nesaţ. Nimic altceva n-o mai lega de viaţă  în afară de lectură.. Anturajul i se părea mediocru ca însăşi viaţa de zi cu zi. Nu ştia de unde vine melancolia copleşitoare, nici nu căuta vreun răspuns, pur şi simplu simţea că nu are niciun rost viaţă. Nici măcar de decepţii majore,  care să fi lăsat răni adânci nu poate fi vorba la douăzeci de ani, nici de eşecuri în amor. Era o fată atrăgătoare şi agreabilă , nu ducea lipsă de amici, dar totul îi părea inutil, atâta timp cât nu găsea nicio plăcere în relaţiile interumane. Poate că marii romantici şi marii clasici ai literaturii universale aveau o anumită  ”vina”  în această stare de fapt a ei, poate că  ridicaseră un zid de netrecut între lumea fascinantă dintre filele cărţilor şi lumea reală, atât de cenuşie. Nu ştia nici ea, dar cert este că  iată, e la a treia tentativă de sinucidere.





     Gigi intră în camera ei şi o strigă:
     -Soru-mea,mai dormi mult?E amiază,fato!
Se apropie de pat şi o mişcă puţin de umăr, dar fără rezultat. Speriat, o zguduie de-a binelea, dar Cora tot nu dă semne de viaţă .Priveşte în jur şi vede pe măsuţa de lângă pat un flacon de medicamente gol şi înţelege instantaneu ce făcuse soru-sa. Se repede la telefon şi cheamă ambulanţa, apoi se-nvârte ca un bezmetic prin casă, cu părul răvăşit şi cu privirea pierdută .E speriat tare, o iubeşte mult pe Cora, e surioara lui cu care se înţelege foarte bine.
     -De ce,Cora? murmură perplex în timp ce priveşte maşina salvării cum se îndepărtează , ducând cu ea făptura aceea ce se zbate între viaţă şi moarte, refuzând să mai trăiască




      Cora încearcă să-şi încline capul într-o parte, dar o durere atroce îi brăzdează fruntea,iar lumina puternică ce-i  răzbate printre gene o readuce la viaţă şi realizează că e încă in lumea reală .Nu se bucură, dar nici nu dramatizează, ci doar încearcă să iasă dintre aceste două lumi şi cum balanţa e înclinată mai mult spre viaţă, o acceptă ca atare şi încetează să mai caute răspunsuri .A obosit!
     -Bine ai revenit printre noi,domnişoară! Ne-ai dat ceva de furcă, dar te-am salvat de tine însuţi .
Era probabil o doctoră acea femeie care îi zâmbea, nu prea întelegea mare lucru.
     -Unde mă aflu? întreabă fata abea şoptit şi parcă propria-i voce se aude în depărtare.
     -Eşti la spitalul de urgenţă, ai vrut să te sinucizi, nu-ţi aminteşti nimic?
Parcă milioane de albine îi zumzăie prin cap, o ameţeală nebună o face să ţină ochii închişi în timp ce doctora îi vorbeşte. Nu-şi simte corpul,doar durerea de cap o menţine în cotidian..
     -Domnisoară, aude iar vocea femeii în halat alb, ce fel de mamă ai? A venit , a întrebat de tine şi a refuzat să te vadă, zicând că mai bine mureai. N-am mai văzut aşa ceva în toată cariera mea!
      Nimic, niciun ecou de durere înlăuntrul ei la auzul celor spuse de doctoră. O cunoştea pe maică-sa, era o femeie tristă, abrutizată de viaţă. Corei nu-i mai păsa de multă vreme de problemele de familie, pentru că fusese crescută de bunici. Părintii erau personaje sporadice in viaţa ei şi-a lui Gigi, frate-său, între ei nu existau sentimente normale , nu exista acea punte de legătură între părinti şi copii, pur şi simplu nu reuşeau să comunice.
Problema cea mare consta însă în faptul că trebuia să se întoarcă acasă şi nu ştia cum va face faţă situaţiei, dar n-avea încotro,nu exista în mintea ei altă posibilitate. Îi părea rău de maică-sa, nespus de rău…Biata femeie avea o viaţă tare grea.
     -Mâine pleci acasă, îi intrerupse şirul gândurilor o altă femeie în halat alb. Sper să nu ne mai vedem, îi spuse zâmbind şi se îndepărtă.


      I-au dat trimitere la psihiatrie , dar Cora nu vrea să mai audă de spitale şi doctori..Încet, viaţa reintră în normal, acel normal copleşitor prin monotonie. Fata îşi reia activităţile zilnice, merge la servici, apoi fie citeşte, fie iese cu prietenii. Totuşi, ceva s-a schimbat înlăuntrul fiinţei ei, începe să-şi pună întrebări, vrea să-nţeleagă ce i se întâmplă, dar mai ales de ce .Încearcă să găsească o punte care să o lege de viaţă, e conştientă că numai o legătură sufletească foarte puternică o va determina să trăiască. Şi iată, ideea apare: numai un copil o va lega de existenţă, numai o făptură mică îi va reda drumul firesc. Odată ideea apărută, de restul se ocupă subconştientul şi aparent fără să ne dăm seama, el lucrează fară încetare pentru a duce la îndeplinire o dorinţă atat de mare.   Fata începe să caute, fară să realizeze , un bărbat plăcut cu care să conceapă un copil.Vrea un tip puternic, cu o înfăţişare agreabilă, un băiat sănătos. Începe să-şi lărgească aria de cunoştinţe şi frecventează cercuri din ce în ce mai largi.. În acelaşi timp continuă lecturile , înghiţind filozofie, beletristică şi psihologie. Îi cade în mână  cartea unui scriitor indian şi e fascinată. Începe să studieze filozofia budistă, apoi tehnici de hipnoză şi autohipnoză. Se dedică acestor  activităţi aproape doi ani, făcând zilnic exerciţii de concentrare şi descoperă o lume fascinantă, atat de fascinantă încât e pentru prima oară când regretă că a dorit să moară. Ar fi pierdut mult!
  




       Din secunda în care s-a întrebat de ce dorea să moară, acelaşi extraordinar subconştient s-a pus pe treabă, călăuzind-o  pe drumul care o va conduce la răspunsuri.  
       Totul a pornit de la un fapt banal. Invitată la nunta unei colege, a fost tot timpul tristă, fără să înţeleagă de ce. După un timp, a avut şi răspunsul: rochia de mireasă o îngrozea, i se părea  de un sinistru nefiresc. Obsedată de această impresie, se hotărâ să facă primul experiment de autohipnoză.  Plecă în grabă de la petrecere.
      În casă e liniste deplină şi e singură, deci poate să înceapă să-şi pună planul în aplicare. Simte puţină teamă de necunoscut, dar  dorinţa de a descoperi de ce se teme de  mirese, învinge. Încet, după o vreme, exerciţiile de relaxare  şi de concentrare îi permit  să se detaşeze de prezent, intrând în alte sfere temporale. Se vede într-o cameră  micuţă, în faţa oglinzii..Arăta bine, părul negru şi lung, strâns într-un coc, contrasta  plăcut cu tenul alb şi ochii negri, dogoritori, care trădau o pasiune sfâşietoare.
      Se ridică, îşi pune o pelerină pe umerii goi şi se îndreaptă spre ieşire. În holul micuţ, o întâmpină o femeie măruntă, cu părul cărunt şi cu privirile albastre şi îndurerate de lacrimi, o imploră să nu plece. Ştie că acea femeie era mama ei, ştie cu o certitudine uluitoare fiecare colţişor din casa aceea din alt timp, simte până şi mirosul acela specific lucrurilor învechite şi ieftine, un miros de lemn prăfuit şi saltele sărăcăcioase.
Îşi imbrăţişează mama - acea mamă -şi iese pe uşă, însoţită de glasul acelei bătrâne pierind în întuneric:
:  -Carmen,nu pleca! 
Trimiteți un comentariu

Lista mea de bloguri

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Follow by Email